Un sfârşit de noiembrie trist, plumburiu îşi făcea prezenţa într-un oraş al betoanelor. Pe gazonul uscat nu se zărea nicio mişcare, parcă toate gâzele adormiseră de la prima bătaie mai puternică a vântului.
Purtată de vânt, lângă un fir de iarbă mai lung ofta şi suspina o buburuză. Îşi uitase umbrela acasă, şi pietricelele ce le purta cu ea mereu, toamna. A crezut de dimineaţă, când a plecat de acasă că va fi cald şi soare "30 de grade, vânt slab şi-o mare de cristal /Dragoste-n aer / Şi doar un fraier" ce o asteaptă în zadar. Dar nu, nu, nu era prognoza meteo, era refrenul unei melodii de la Voltaj care îi răsuna în căştile pe care le avea încă în urechi. Cum se înşelase atât de tare? Cum îşi pierduse capul ascultând Voltaj? O, Doamne, acum trebuia să aştepte la rădăcina firului de iarbă. Dar până când? Dacă venea iarna? Chema cu gândul o lăcustă vânzătoare de pietricele de buzunar.
" O, şi dacă avea şi umbrele ar fi fost perfect - îşi spunea ea. Aş fi împrumutat de la vreo crizantemă o petală să o folosesc pe post de paraşută, dar nu ştiu cum bate vântul şi mi-e tare teamă să nu mă prindă vreo rândunică flămândă şi să mă ia pe post de provizie pe drumul său spre Ţările Calde. Sau mai rău, să-mi găurescă fundul vreo albină, că-i stric prânzul.
Aş fi mers prin tunelul furnicilor, dar acestea sunt tare ciudate, mama îmi spune mereu să stau departe de ele. Câteodată mă ajută, câteodată se uită urât de parcă aş vrea să le fur proviziile lor alea multe. N-aş vrea să fiu judecată in faţa Reginei şi să fiu condamnată la muncă pe viaţă în lagărele furnicilor din simplul fapt că le-am încălcat tunelele."
Se aude de la distanţă un zgomot ce-i zgârie: "Tocmai acum când mi s-a terminat bateria MP3-ului. Offf, nu e zgomot!!!! E cântecul Greierului... Ce-i mai arde de cântat, n-a intrat la hibernat? Păcat!!!"
- Hei, tu, mai taci! - zise ea cu voce tare, dar fără să aştepte vreun răspuns, continuă: Nene Greiere, te rog, fă-mi şi mie rost de pietricele, că-s tare mică şi mă zboară vântul.
- Cânt acum, nu îndrăzni să mă întrerupi! - i se răspunse dur.
" Oare cum să-l fac să se ridice? Să o vorbesc de rău pe doamna Furnică? Să-l perii, să se simtă măgulit? Nu, nu pot face asta! Dar nici să mor aici, la rădăcina acestei pălugi, nu, nu vreau!"
Dar nici nu-şi termină ea bine gândul că de undeva, de sus i s-a răspuns:
- Pe cine faci tu "pălugă", buburuzo?
- Mă scuzaţi, domnule Fir-de-Iarbă, n-am avut intenţia de a vă jigni! - răspunse repezit aproape că se bâlbâia încercând să răspundă cât mai repede şi mai prompt. În timp ce gândea: "O, Doamne, am comis-o, dacă mă izgoneşte de la adăpost... mă ia vântul!"
- De când vorbesc firele de iarbă, Buburuzo? Nu ţi-a răspuns iarba, piticanie! Auzi la ea... iarba...- spune Lăcusta făcându-se văzută şi continuându-şi ideea: Acum înţeleg cum de ai uitat să îţi pui pietricele în buzunar.
- Mă scuzaţi, doamna Lăcusta! Mă gândeam că pot cumpăra de la dumneavoastră.
- Da, şi eu mă gândeam că te gândeai la fel. Doar că astăzi am liber, n-am marfă!
- Vă roooooggggg!!!!!
- Poţi să mă rogi cât vrei, n-am! - spunând aceste cuvinte întoarse spatele şi îşi începu salturile.
Buburuza rămase singură şi îşi continuă gandul: " Afurisită, doamna Lăcustă! Auzi, are zi liberă! Unde scrie că Lăcustele au zi liberă? Ies eu din situaţia asta şi îi fac reclamaţie. Nu-i fac la şef, îi fac la.... la.. minister! Ce la minister? Dau firma în judecată!!!! M-a lăsat aici singură, să ma ciugulească vreo păsărică. Doamne, ce zi!!! Chiar că, mai lipseşte să mă înghită vreo vrăbiuţa "
Îndată ce a căzut pe gânduri, făcându-şi fel de fel de scenarii, privirea i se luminează: " Un şoricio-taxi!!!! Sunt salvată! Mămica nu s-ar supăra să achite traseul, nici supărată pe mine n-ar fi, din contră ,ar fi fericită, doar nu m-a atins niciun vrăbioi" - spunându-şi aceste cuvinte face semn Şoricelului.
