Unde eşti? Îmi lipseşti!

Unde eşti tu cel de altădată? Îmi lipseşti!

Te caut, câteodată, şi realizez că nu mai eşti! Mă întreb dacă nu cumva ai fost doar în mintea mea, şi refuz să accept faptul că e posibil să nu fi existat niciodată în afara ei.

De ce timpul ne schimbă? De ce nu rămânem la fel după ani şi ani sau după mai multe zile la rând? De ce nu suntem mereu ca în prima zi?

Mi-e dor de tine, cel de altădată, cel pe care nu trebuia să îl văd pentru a-i citi privirea şi a-i simţi zâmbetul! Mi-e dor de zâmbetul tău, simplu, pictat cu emoţii. Acel zâmbet al tău, pe care îl ştiu şi îl înţeleg doar eu. L-ai transformat şi pe el atunci când ai decis să te schimbi.

Unde eşti? Îmi lipseşti!

Şi vreau să fie doar un vis, iar atunci când mă voi trezi, să... îmi devină realitate visele cele frumoase cu tine. Cele în care se împlineau dorinţe, vise, speranţe... dar ele vor rămâne vise îngropate în marea realitate. Oricum, nu eşti şi nu vei fi nici mâine, nici altădată.

Mă simt un fel de Eminescu care îşi aşteaptă în zadar fiinţa dragă pe aceeaşi ulicioară, dar eu nu, nu aştept fantasme, dragul meu.

Tu exişti doar în mintea mea! Şi-mi voi repeta la nesfârşit, dacă este nevoie. Îmi voi repeta până mă voi convinge...

Unde eşti? Îmi lipseşti!

Am schimbat frecvenţa

Azi nu mai am poveşti de povestit şi basme cu Zâne. Nu, nu sunt tristă şi nici melancolică. Azi, e o zi perfectă pentru mine, dar nu mă simt perfect.

Azi îmi dau seama mai mult ca ieri şi mai puţin ca alaltăieri...

Azi nu sunt supărată, azi sunt furioasă. Şi nu, nu ai făcut nimic! Pur şi simplu ai schimbat frecvenţa şi sunt sigură că ai făcut-o intenţionat. Nu mai eşti pe frecvenţa pe care comunicam din priviri şi dintr-un zâmbet ştrengar. Nici nu mai facem aceleaşi lucruri în acelaşi timp, fără să ne dăm seama sau fără să ne dorim. Dacă îţi vine să crezi, mie chiar îmi plăcea să rostim acelaşi cuvânt, să ne gândim la acelaşi lucru sau să facem acelaşi gest, în acelaşi timp amândoi, sau poate că doar mă obişnuisem. Aşa cum mi-ar spune bunica, orice învăţ are şi un dezvăţ.

Azi învăţ să trăiesc pe o altă lungime de undă. Acolo unde nu se citesc zâmbete şi priviri. Unde nu sunt cuvinte puţine şi nici explicaţii multe şi fără rost, unde nu trebuie să mă justific din trei în trei cuvinte. Iau notiţe, mă uit la tutoriale pentru a învăţa cum se execută corect. De obicei, învăţ repede. Nu cred că îmi va fi greu deloc. Nimic nu trebuie să fie greu atunci când trăieşti pe o altă lungime de undă.

Azi stau singură la o cafea. Nici ea nu mai îmi vorbeşte pe acestă nouă frecvenţă. Nu ştiu ce voi mai scrie zilele următoare... îmi va fi dor de vorbele înţelepte ale cafelei mele de dimineaţă. Dar fiecare pas făcut înainte îşi va merita efortul depus.

Azi am un zâmbet mai amar ca o cireaşă neagră, amară, dar pe cuvânt că nu îmi pare rău! Am destulă răbdare şi încredere pentru a experimenta dacă extratereştrii pot detecta toate emisiile radio.

Azi livrez dragoste

Azi livrez dragoste în ediţie limitată. Ce trebuie să faci? Prima dată trebuie să pregăteşti cu multă grijă şi atenţie pachetul. Pune într-o cutie o bucăţică de suflet, aşaz-o cu grijă, dacă este nevoie împacheteaz-o, pune-i puf sau folie cu bule pentru protecţie. Sufletul este foarte fragil, şi cea mai mică atingere îl poate zgâria iremediabil. Da, este tare dificil să împachetezi şi să dăruieşti o bucăţică din suflet, nu oricine poate. Sufletul este cea mai de preţ comoară a omului. Fără el, am fi nimic şi nimeni. Trebuie să ştim ceea ce trebuie să facem pentru a-l creşte, pentru a-l cultiva corespunzător. Suflete mari nu se găsesc la orice pas, de aceea atunci când sunt găsite trebuie preţuite la maximă intensitate. Dacă te-ai decis să oferi cuiva o parte din sufletul tău, nu ezita să mă anunţi, azi livrez bucăţi de suflet. Le livrez necunoscuţilor. Am pentru toată lumea câte un colet, dar interiorul coletului, va ajunge doar la cei mai norocoşi. Sufletul nu ajunge la oricine, chiar dacă uneori, ne dorim să îl livrăm neambalat, pe tavă, gata să fie servit.

Bucăţile de suflet, uneori chiar fărămiţe, ajung la cei care ştiu să descifreze priviri şi să citească zâmbete. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te electrocuteze un zâmbet sau să simţi direct în inimă săgeata unei priviri? Acela a fost momentul în care ai dăruit o fărâmă din sufletul tău sau mai mult..poate chiar că ai şi primit o bucată din sufletul cuiva fără ca tu să îţi dai seama.

Ai terminat de ambalat? Nu uita să îi pui o fundă mare, mov roşie. Sufletul nu are nicio nuanţă, nicio culoare, el străluceşte chiar dacă afară nu e soare. Nu uita că el locuieşte pe strada Speranţei, chiar dacă tu le-ai aruncat la coşul de gunoi pe toate. A mai păstrat una în buzunarul unei haine vechi, şifonate, din fundul dulapului.

Acum lasă-mi mie pachetul şi tu zâmbeşte-i lumii, zâmbeşte-i vieţii, ai renunţat de bunăvoie la partea de suflet în care se afla un el. Cineva are nevoie de el, tu nu mai ai. Mă bucur tare că îl dăruieşti chiar astăzi!

Cafeaua de zi cu zi

Primul lucru pe care îl fac dimineaţa este să mă gândesc la tine. Ţi-a fost atât de simplu să pătrunzi în lumea mea, între mine şi cafea. Nu ai reuşit să strici o relaţie sudată în ani de zile, ci ai reuşit să o îmbunătăţeşti, să o faci mai bună.

Eu şi cafeaua îţi ducem lipsa în fiecare zi.

Dacă sughiţi în timp ce îţi bei cafeaua, înseamnă că cineva vorbeşte despre tine.

Dacă verşi pe tine cafeaua, este mai grav, înseamnă că şi cafeaua ta vrea să o savurezi lângă cineva.

Dacă ţi se răceşte cafeaua, înseamnă că cineva te aşteaptă la o cafea, de vorbă.

Dacă nu ai pus zahăr suficient în cafea, înseamnă că restul plicului de zahăr îl găseşti la cineva anume.

Dacă ai făcut cafeaua prea dulce înseamnă că în această dimineaţă eşti exagerat de dulce.

Dacă preferi cafeaua amară, fără zahăr, înseamnă că încă nu ai găsit pe cineva care să o îndulcească.

Dacă beai cafeaua cu lapte înseamnă că lumea ta este colorată de către cineva.

Dacă îţi place cafeaua rece sau cu îngheţată, înseamnă că viaţa ta este suficient de caldă.

Indiferent cum preferi cafeaua, important este să ştii că undeva, cineva ar fi disponibil să savureze cel puţin o cafea împreună cu tine. O cafea care poate nu corespunde gusturilor sale, dar contează că te are alături. Acesta este ingredientul secret al fiecărei cafele delicioase: compania, prezenţa persoanei dragi. Acea persoană care reuşeşte să dea gust chiar şi celei mai oribile cafele pe care ai băut-o vreodată. Nu e aşa că am dreptate? Cu siguranţă şi tu te-ai gândit la cineva care are o asemenea super-putere. Şi o spune un specialist (mai nou) în prepararea cafelei.

Cafeaua mea este pe zi ce trece mai bună pentru că în fiecare zi o beau cu tine. Nu ai observat de câte ori ai vărsat cafeaua?

Numai cu fiica mea, de Betty Mahmoody - recenzie

Numai cu fiica mea, roman autobiografic scris de Betty Mahmoody în colaborare cu William Hoffer. Romanul are 452 de pagini, apărut în România la editura Criss Cezar în anul 1993.

Cartea a fost ecranizată în anul 1991 în regia lui Brian Gilbert, filmul fiind nominalizat la Premiul Pulitzer.

Tema centrală a romanului o reprezintă condiţia femeii în islam.

Betty Mahmoody, o americancă din Michigan căsătorită cu Sayed Bozog Mohmoody, medic Iranian osteopat anestezist de prestigiu, cu studii în S.U.A., au împreună o fiică, Mahtob Maryam Mahmoody. Familia fericită trăieşte în Alpena, Michigan. La insistenţele soţului, Betty acceptă să îşi petreacă vacanţa în Teheran pentru ca rudele soţului să o cunoască pe fiica lor în vârstă de 4 ani.

Ei aterizează pe aeroportul din Teheran pe data de 3 august 1984, urmând să petrecă următoarele două săptămâni în casa surorii lui Moody, Ameh Bozog. În cele două săptămâni petrecute alături de familia soţului, Betty observă şi descrie tradiţiile şi obiceiurile familiei iraniene şi este îngrozită de această societate ce pare a fi cu mult mai în urmă decât zona din care ea provine. Cu o zi înainte de sfârşitul vacanţei, Moody o anunţa pe Betty că nu se vor mai întoarce în S.U.A. În acel moment lumea lui Betty, dar şi a lui Mahtob se zguduie, erau prizoniere în Iran, fără posibilitatea de a reveni acasă. În ciuda restricţiilor puse de către Moody, Betty reuşeşte să ia legătura cu Ambasada Elveţiei în Teheran. Ajunsă la Ambasadă, ea consideră că este salvată, dar abia acum află care sunt legile din Iran. Află că a devenit cetăţean iranian în momentul în care s-a căsătorit cu un cetăţean iranian, că nu poate părăsi ţara fără un permis scris şi că nu are niciun drept asupra copiilor iar în caz de divorţ aceştia revin soţului. Abia acum începe adevărata sa luptă. Refuză să părăsească ţara fără fiica sa şi se foloseşte de toate portiţele pentru a evada. Lupta ei este cu atât mai grea deoarece nu cunoaşte limba.

O carte care m-a captat şi m-a făcut să reflectez asupra condiţiei femeii în islam. Asupra condiţiilor de trai din ţările islamice, asupra educaţiei oferite generaţiilor de copii, viitorilor membrii ai ţarii.

Betty Mahmoody a continuat acestă poveste în  romanul „Din dragoste pentru fiica mea”. Derularea evenimentelor fiind făcute publice, soţul acesteia, Sayyed Bozog Mahmoody,  dă şi el replica în romanul „Pierdut fără fiica mea”, apărut în anul 1987.

Mahtob, la rândul ei şi-a scris memoriile în 2015 în romanul „Numele meu este Mahtob”. Fiecare dintre ele merită citite.

Voi reveni asupra fiecăreia dintre ele.

Nici pe mine

Nici pe mine nu mă interesează... vremea de afară. Nu mă interesează dacă plouă sau dacă este soare. 
Nici mie nu îmi pasă de liniştea din jur. Şi eu mă bucur atunci când nu e zgomot... în suflet, când emoţiile nu sunt gălăgioase şi nu urlă disperate. 
Nici eu nu am gânduri, ele stau liniştite pe canapea şi nu aleargă către tine cu îndrăzneală. Stau liniştite fără să producă vreun zgomot. Şi mie îmi place al naibilui de mult liniştea, de pe fundal.
Nici mie nu îmi pasă ce faci sau cum te simţi, nici dacă eşti bine sau nu. 
Nici eu nu mă întreb dacă te gândeşti la mine 20 de secunde pe zi, sau măcar atunci când afară plouă.
Nici eu nu te caut, nici nu mă gândesc, nici eu nu simt, nici eu nu ştiu, nici eu nu sunt, nici eu nu mă întreb, nici eu nu cred, nici eu nu visez, nici eu nu vreau, nici eu nu scriu despre tine.
Nici tu, nici eu. Suntem egali, suntem la fel. Iar acest gând mă face să mă simt mai bine.

Când doi se ceartă, al treilea câştigă

În zilele ploioase, inima nu ştie ce face. Uneori, preferă să se joace cu creierul, dându-i impulsuri subtile, eronate.
Creierul se panichează, doreşte să găsească o soluţie, să o ajute cum ştie el mai bine, apoi gândeşte raţional. Inima sfârşeşte prin a-i da dreptate, adesea, deşi, de multe ori nu primeşte răspunsul pe care şi-l doreşte. Dar mai sunt momente în care, săracul creier, nu ajunge să distingă visul de realitate şi se entuziasmează crezându-şi pe cuvânt, prietena cea mai bună, inima. Acele zile sunt cele în care creierul se pierde şi inima tresaltă de bucurie că a reuşit să îl aducă pe calea cea bună. Siatuaţia în care ei se află, încarcă întregul corp de o stare generală de beatitudine, de bine. Eşti pierdut şi tu în acel moment în timp şi spaţiu. Nu mai ştii ce ai făcut, de ce ai acţionat aşa şi nici nu poţi găsi un răspuns. Ai ales cu inima, iar ea, nu o să-ţi răspundă niciodată la întrebări. Ea trăieşte momentul fără prea multe explicaţii, fără să ţină cont de consecinţe.
Am vrut să-i dau un timp în care să se relaxeze, dar ea nu vrea să plece în vacanţă fără noi. Am vrut să îi dau de lucru creierului, să fie mereu ocupat, să nu-i mai permită ei să vină cu multitudini de idei mai puţin bune. Dar ea, vicleana, îi aminteşte mereu că nu se află pe calea cea bună. Încearcă să-l convingă despre faptul că eu încerc să-l păcălesc punându-l să facă ceva ce nu este necesar, doar pentru distracţia proprie, fără să mă gândesc la ei şi la nevoile lor. Nu au croşetat niciun plan dubios împotriva mea, dovada clară că al meu creier mai are, încă, putere asupra ei, asupra inimii.
Aflându-mă într-o lectură târzie, fiind trecut de miezul nopţii, profitând de starea de relaxare şi de faptul că începea să îmi fie somn, a găsit momentul potrivit să îi facă creierului câteva reproşuri referitor la ceea ce nu mă lăsase să fac o zi întreagă. Am avut sezaţia pe moment că îi va da dreptate, dar după o clipă de ezitare, creierul a confruntat-o. A izbucnit o ceartă aprigă. Nu am reuşit să îi liniştesc nici până în acest moment, sunt în continuare certaţi. Sper să am o zi liniştită pentru că inima, cum e mai orgolioasă din fire, încă nu vrea să comunice nimic creierului. Acum, stau cu el de vorbă, la cafea. Ne înţelegem foarte bine. Cred că am reuşi să fim buni prieteni, dacă ea, inima mea, nu ar unelti asemenea planuri neplăcute creierului.
Şi cum într-o ceartă şi-ntr-un război orice este permis, fie ca cel mai bun să câştige!

Am resuscitat fereastra

Da, mi-a luat cam mult!

Mult timp să revin în fereastra mea de evadare, mult timp să mă adun, mult timp să mă redescopăr. Mi-a luat mult prea mult timp pentru a realiza că pot şi că trebuie să fac ceea ce îmi place. A trecut foarte mult timp de când nu m-am mai certat cu mine pe aici, dar am revenit! Am resuscitat fereastra!
După ce am tranşat-o, am şters-o, am urât-o, am măcelărit-o, mutând o parte din postari pe pagina web.
Am revenit cu greu în fereastră, nu m-a lăsat la început, poate că încă mă urăşte pentru că am abandonat-o, că am lăsat-o la voia întâmplării. Am revenit! Sunt sigură că o voi recâştiga, o voi face să mă adore, iar!

Bicarbonatul de sodiu - un aliment minune

Am citit de-a lungul timpului foarte multe articole despre bicarbonatul de sodiu, da, acel bicarbonat nelipsit din orice bucatarie. Primul pas catre bicarbonat l-am facut indemnata de catre medicul de familie care mi-a recomandat ca atunci cand ma doare in gat sa pun o lingurita de bicarbonat de sodiu in 50 ml de apa, sa amestec bine iar apoi sa fac gargara. A functionat!

Al doilea pas l-am facut cautand pe internet mascute exfoliante. Cea mai simpla era cea cu bicarbonat, asa ca am incercat-o si nu mi-a parut rau. Cum l-am folosit? Am pus o lingurita de bicarbonat in palma, mi-am umezit fata si cu degetele umede am luat bicarbonat, atat cat s-a prins de degete si am inceput sa-mi dau pe fata cu miscari circulare. Acele particule micute de bicarbonat au curatat impuritatile, iar acest lucru a fost vizibil la sfarsit cand fata mea era ca cea a unui bebelus.

Am uitat sa va mentionez faptul ca tenul meu este gras, excesiv chiar, si parul la fel. M-a pus...cineva...sa folosesc decolorant, o data, de doua ori si mi s-a ars parul cam tot.  A trecut de atunci jumatate de an sau mai mult. Jumatate de an in care am incercat toate solutiile  ce mi-au iesit in cale. De curand am ajuns sa citesc un articol despre sampon si efectele negative ale acestuia asupra scalpului. Am continuat sa ma documentez si am decis sa incerc si eu. Sa renunt la sampon. Buuun! Daca renunt la sampon, cu ce ma spal? (pentru ca am firul de par subtire si mi se ingrasa foarte repede, in aproximativ 24 de ore parul meu este gras. Il prind si mai trag de timp inca 24 de ore ca sa nu il spal atat de des), am cautat solutii si am ajuns tot la bicarbonatul de sodiu. Asa ca, de aici incepe ceea ce voi numi in continuare experimentul meu.

Prima spalare - Am pus 2 linguri de bicarbonat de sodiu in 250 ml de apa calduta si am amestecat bine. Mi-am aplicat solutia rezultata pe scalp si pe toata lungimea parului (care mirosea a catel ud, sincer), am lasat sa actioneze in timp ce mi-am facut o baie obisnuita, apoi am clatit. Parul se simtea curat la radacina, spre surprinderea mea, dar, al meu fiind ars era destul de rigid, de aceea am folosit pe post de balsam otet de mere. Cum? Am pus otet de mere in mana si mi-am dat pe varfurile parului, am evitat radacina. Nu imi place cum miroase otetul de mere, dar na, "baba sufera la frumusete".
Dupa uscare parul avea mai mult volum si chiar putina stralucire. Mai am putin si fac 24 de ore si chiar pare ca se tine bine.
S-ar putea ca aceste efecte pozitive sa fie doar o inchipuire pentru ca citeam despre faptul ca dupa renuntarea la sampon, in acea perioada de tranzitie, parul va arata ingrozitor. Aceasta perioada de tranzitie poate dura intre 2 saptamanai si 2 luni in functie de modul de adaptare.
Eu sunt optimista si voi proceda la fel si la a doua spalare, desi, nu miroase frumos, prefer parul sanatos.
Voi reveni cu detalii despre cum a decurs a doua spalare.

Hai cu mine in lumea basmelor!

Făt-Frumos zâmbește! Cu zâmbetul lui a reușit să-mi fascineze toate jucăriile. Mi le-a câștigat pe toate, pe rând.
Mi-a declarat război printr-o privire și a câștigat prima batalie cu o impertinență de necrezut. A continuat de atunci să împartă încredere și curaj, așa a mai câștigat o lupta.
Încep să cred ca sunt persoane care știu să se folosească de toate resursele pentru a-și atinge scopurile. Așa că, dacă voi începe o nouă luptă, voi lupta singură cu mine ......
Oare Făt-Frumos exista?