Unde eşti tu cel de
altădată? Îmi lipseşti!
Te caut, câteodată, şi
realizez că nu mai eşti! Mă întreb dacă nu cumva ai fost doar în
mintea mea, şi refuz să accept faptul că e posibil să nu fi existat niciodată
în afara ei.
De
ce timpul ne schimbă? De ce nu rămânem la fel după ani şi ani sau după mai
multe zile la rând? De ce nu suntem mereu ca în prima zi?
Mi-e
dor de tine, cel de altădată, cel pe care nu trebuia să îl văd pentru a-i citi
privirea şi a-i simţi zâmbetul! Mi-e dor de zâmbetul tău, simplu, pictat cu
emoţii. Acel zâmbet al tău, pe care îl ştiu şi îl înţeleg doar eu. L-ai
transformat şi pe el atunci când ai decis să te schimbi.
Unde
eşti? Îmi lipseşti!
Şi
vreau să fie doar un vis, iar atunci când mă voi trezi, să... îmi devină
realitate visele cele frumoase cu tine. Cele în care se împlineau dorinţe,
vise, speranţe... dar ele vor rămâne vise îngropate în marea realitate. Oricum,
nu eşti şi nu vei fi nici mâine, nici altădată.
Mă
simt un fel de Eminescu care îşi aşteaptă în zadar fiinţa dragă pe aceeaşi
ulicioară, dar eu nu, nu aştept fantasme, dragul meu.
Tu
exişti doar în mintea mea! Şi-mi voi repeta la nesfârşit, dacă este nevoie. Îmi
voi repeta până mă voi convinge...
Unde
eşti? Îmi lipseşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu